miercuri, 27 august 2014

Francois Hollande a castigat presedintia Frantei pozand intr-un anti-Merkel. Astazi, Cancelarul Germaniei se afla pe cele mai inalte culmi ale popularitatii si increderii, in timp ce, Francois Hollande, este cel mai detestat lider de stat din ultimii 50 de ani ai Frantei. Am putea spune foarte lejer ca Angela Merkel este cea care a dat jos guvernul Frantei. Cele mai mari probleme pe care le are Francois Hollande nu vin nici macar de la Frontul National, ci din interiorul propriului partid, acolo unde protectionistii Socialisti din aripa de stanga radicala ii vor capul lui Hollande.
Formal, tumultul politic de la Paris s-a finalizat cu dizolvarea Guvernului. Pana la urma, nu a fost decat o remaniere. Premierul Manuel Valls a demisionat, dar tot lui i s-a cerut sa formeze un nou Guvern. Victima a fost, insa, Arnauld Montebourg, ministrul Economiei si o fugura puternica din cadrul Stangii franceze. Hollande inca sta sa calculeze daca Montebourg este mai periculos din afara Guvernului… Daca se poate spune asa, marele pacat al lui Montebourg a fost sa il ia pe Hollande la trei pazeste pe tema relansarii economiei bolnavicioase a Frantei. Retorica sa a fost una anti-germana, plangandu-se de faptul ca Merkel domina politica fiscala a Europei iar acest fapt pune streangul de gatul economiei Italiei si a Frantei. Montebourg i-a cerut lui Hollande sa ii tina piept Cancelarului german, comparandu-l pe Hollande, nefericit, cu De Gaulle sau Tatcher. Comentariile lui Montebourg se situeaza dincolo de politicile guvernamentale. In viziunea lui Montebourg, zona euro este o “aberatie economica ce arunca Europa in bratele extremistilor care vor sa o distruga!” Fostul ministrul al Economiei a acuzat-o pe Merkel de faptul ca a distrus insasi Germania, care a avut crestere economica 0% in al doilea trimestru.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Marşul Franţei către o fundătură a istoriei, din care nicio revoluţie similară celei din secolul al XVIII-lea nu poate să o mai scoată, reprezintă un avertisment grav pentru toate naţiunile europene. Martin Armstrong ne explică şi motivul. "Colapsul comunismului a fost mult mai puţin dăunător decât colapsul socialismului la care suntem martori", deoarece "sub comunism, oamenii nu aveau încredere în guvern şi se bazau mai mult pe forţele proprii", în timp ce "sub socialism, oamenii aşteaptă ca guvernul să aibă grijă de ei", însă sunt "total nepregătiţi pentru ceea ce se întâmplă când guvernul nu mai poate să-şi onoreze datoriile şi promisiunile".
Ce va urma? Este, oare, prea târziu ca Europa să fie salvată, după cum se întreabă Armstrong? Din păcate, analistul american, un foarte bun cunoscător al istoriei milenare europene, vede salvarea doar prin apariţia unui "dictator benevolent", dar nici această "soluţie" nu are sorţi de izbândă, deoarece "nu pare să existe nimeni care să ştie cum să schimbe soarta Europei".
În toţi aceşti ani de criză, diferite ţări au fost prezentate ca potenţiali factori declanşatori ai disoluţiei zonei euro. A fost Grecia, Spania sau Italia. Toate "crăpăturile" au fost acoperite, până acum, de promisiunile şi ameninţările Băncii Centrale Europene, care pare hotărâtă să treacă şi la tipărirea directă.
Dar Franţa este prea mare pentru a fi salvată în acest fel, câtă vreme socialismul, "filosofia eşecului" după cum îl caracteriza Winston Churchill, nu este aruncat definitiv la coşul de gunoi al istoriei.