Managementul riscurilor globale - Asociatia PROXEMIS

La Repubblica şi Financial Times relevă că Banca Italiei, în perioada când era condusă de Mario Draghi (actual şef al Băncii Centrale Europene), a contractat produse financiare de risc în anii ’90, pentru a facilita intrarea Italiei în zona euro, şi în prezent ţara ar putea pierde 8 miliarde euro. Subterfugiu la care a recurs şi Grecia pentru a intra în zona euro, consiliată de puternica bancă americană Goldman Sachs, la care acelaşi Draghi era atunci vicepreşedinte pentru Europa.   Un raport confidenţial al Trezoreriei italiene, dezvăluit de La Repubblica şi Financial Times, arată că Italia ar putea fi afectată de pierderi de circa 8 miliarde euro din cauza contractelor de produse financiare derivate din anii ’90 şi care au fost restructurate în 2012, în plină criză a zonei euro. Raportul va alimenta dezbaterile asupra expunerii Italiei la produsele derivate şi va ridica întrebări delicate pentru Mario Draghi, arată FT, subliniind că şeful Băncii Centrale Europene (BCE) era director general al Trezoreriei italiene în perioada în care au fost încheiate unele contracte, perioadă în care Italia încerca să-şi „machieze“ conturile pentru a putea adopta euro.  Potrivit raportului secret, Italia a restructurat în primul semestru din 2012 opt contracte derivate cu bănci străine în valoare totală de 31,7 miliarde euro. FT citează experţi potrivit cărora pierderile potenţiale pe care va trebui să şi le asume Italia asupra acestor contracte au fost, la 20 iunie, de 8,1 miliarde euro.  Esenţialul rezidă din originea acestor contracte restructurate în 2012. Banca Italiei a utilizat aceste instrumente pentru a obţine plăţi imediate din bănci cu scopul de a încadra deficitul italian în termenele criteriilor de la Maastricht şi a permite aderarea ţării la zona euro din 1999.  În 1996, Italia se zbătea încă să se califice în eurozonă. După criza monetară din 1992 şi devalorizarea lirei, apoi criza politică ce a urmat, ţara afişa deficite publice considerabile. Dacă în 1996 deficitul era de 7% din PIB, spre surpriza generală, acesta a trecut la 2,7% în 1997 şi astfel s-a încadrat în criteriile de la Maastricht. Concret, deficitul italian a trecut într-un an de la 69,52 miliarde euro la 28,86 miliarde. O ameliorare de 40 miliarde, despre care analiştii spun astăzi că nu este total străină de aceste tranzacţii în derivate de risc.  Afacerea ridică însă o problemă mai gravă – cea a responsabilităţii lui Mario Draghi, guvernator al Băncii Italiei între 1991 şi 2001. Este greu de crezut că actualul preşedinte al BCE nu a cunoscut aceste tranzacţii şi riscurile ce făceau să planeze asupra conturilor italiene. Şi în momentul în care BCE joacă tare, în special faţă de Curtea Constituţională din Karlsruhe, această afacere pică foarte rău.  Analiştii arată că lui Draghi nu-i place să i se amintească de erorile sale trecute, principala fiind din perioada când era preşedintele Forumului de Stabilitate Financiară. Sub bagheta sa a explodat criza din 2007-2009. Recent, preşedintele BCE a luat avionul pentru a se întâlni de urgenţă cu succesorul său, Vittorio Grilli. Pentru a se asigura că nu are motive de îngrijorare privind dezmembrarea celei de-a treia bănci italiene, Monte dei Paschi (MPS), din Sienna, pe care Trezoreria a salvat-o? MPS achiziţionase o bancă italiană, Antonveneta, la un preţ exorbitant, iar ex-guvernatorul Băncii Italiei precizase că nu are autoritatea de a se opune sau de a pune problema preţului de achiziţie.    Informaţiile obţinute de FT arată că pierderi de miliarde de euro au justificat raportul către Curtea de Conturi. Suma nominală de produse derivate ar atinge un vârf noţional de 31,7 miliarde euro. Astfel, prin utilizarea de produse derivate, MPS a reuşit să camufleze pierderi de 800 milioane euro.  În afara manipulării efectuate de Trezoreria italiană, operaţiunea confirmă condiţiile suspecte care au prezidat intrarea unor ţări în zona euro, arată un analist al Le Monde, subliniind că din această „culpa in eligendo“ vin şi dificultăţile eurozonei. Politic, era imposibil ca Italia să nu fie inclusă. Iar Grecia intră în aceeaşi nişă. Guardia di Finanza a „vizitat“ birourile responsabilului datoriei publice italiene şi a făcut apoi un raport lipsit de detalii, fără numele băncilor şi ale produselor utilizate. Analiştii arată că se înţelege din ce în ce mai bine de ce Italia s-a zbătut pentru a-şi adjudeca posturi-cheie în organismele financiare europene.