Managementul riscurilor globale - Asociatia PROXEMIS

În timp ce România reuşeşete performanţa de-a avea cea mai mare inflaţie din UE (25% de la începutul crizei) pe fondul celei mai restrictive politici monetare, în restul lumii lucrurile stau fix pe dos: dobânzile sunt la podea şi totuşi preţurile nu cresc.

Pentru România, explicaţia este simplă şi deja explorată – stagflaţia: mizerie economică însoţită de creşteri de preţuri şi de lipsa locurilor de muncă, situaţie pentru care nu există nici o rezolvare monetară.  În restul lumii – SUA, UE, Marea Britanie sau Japonia – banca centrală tipăreşte bani în neştire şi totuşi preţurile de consum nu cresc. Asta-i face pe adepţii economiei poligrafice să spună că iată, se poate, există magie: tipărire de bani fără inflaţie.  În realitate, inflaţia există bine-mersi. Singurul motiv pentru care pâinea nu se scumpeşte este că banii nu ajung niciodată la cei care cumpără pâine. În schimb, ajung la cei care cumpără titluri de stat (băncile) sau acţiuni pe bursă (vehicule cu acces la creditele ieftine date tot de bănci).

Bursa este la maxime istorice iar dobânzile la titlurile de stat la minime. Dobândă mică înseamnă preţ mare, iar finanţiştii au chiar formula prin care să stabilească exact cât de mare. Iar la nivelul de risc sugerat deja de alde Grecia, preţurile sunt uriaşe.

Care sunt consecinţele? În primul rând, scumpirile bunurilor şi serviciilor nu vor apărea – nici acum, nici mai târziu, cât timp banii nu ajung pe mâinile cetăţenilor. Ba chiar, cu timpul, este posibil să vedem deflaţie. De ce? Companiile nu sunt interesate să producă mai mult şi mai eficient, pentru că oricum nu au cui să vândă mai mult. Aşa că aleg să se “eficientizeze” în bilanţuri, renunţând la activităţile cu profitabilitate sub medie, pentru a ţine pasul cu piaţa. Guvernele continuă să cheltuie discreţionar (dar nu pe salarii – că e “austeritate”) umflând şi mai mult bilanţurile companiilor cliente care nu fac mai nimic dar reducând şi mai mult resursele reale aflate la îndemâna sectorului productiv.

Din aceste motive, politica monetară expansionistă nu se revarsă în inflaţie ci în şomaj – deja Spania şi Grecia au ajuns la 25%. Şomerii cumpără mai puţin, dând astfel tonul la o nouă rundă de “eficientizări” şi tot aşa. În final, pe măsură ce cererea va scădea spre zero, la fel s-ar putea întâmpla şi cu preţurile.

Banii rămân sterili în bilanţurile băncilor şi ale guvernelor, dar în realitate este ca şi cum n-ar fi existat niciodată. (sursa ..riscograma blog )..Datele statistice confirma articolul . Tiparirea de bani (unde a intrat in joc si BoJ cu yenul moneda universal pentru carry trade) se vede doar pe bursa si deficitele bugetare . Dobinzile mici , aproape de 0 sau chiar 0 efectiv nu se vad in imprumuturile catre cetateni ( nici imprumuturi nu se mai dau pe segmentul retail) in schimb imping chiar companii mari si profitabile sa se imprumute masiv . Apple cu oferta de 14 miliarde dolari bond , e exemplul cel mai recent .