Managementul riscurilor globale - Asociatia PROXEMIS

Semnalele politico-diplomatice tot mai clare că Germania şi Franţa vor să treacă cu vedera „episodul Crimeea” din martie a.c., ca şi peste rebeliunea alimentată de Moscova din regiunea de est a Ucrainei, pentru a-şi normaliza relaţiile cu Rusia, pe baze contractuale;  Pentru Uniunea Europeană, devine pe zi ce trece tot mai evident că necompromiterea relaţiei comerciale imense cu Federaţia Rusă este mai importantă decât perspectiva occidentală a unei Ucraine revoluţionare, naţionaliste şi imprevizibile;  În declaraţii făcute practic simultan, miniştrii de externe german, Frank Walter Steinmeier, şi francez, Laurent Fabius, fie apreciază „schimbările considerabile” ale atitudinii Rusiei în ultima perioadă (?), îndemnând „Ucraina să fie precaută şi reţinută în acţiunile sale militare din estul ţării”[1] (?!), fie temperează elanul pro-european al Kievului, arătând că „Uniunea nu este pregătită să integreze Ucraina”[2];   Noul preşedinte ucrainean Petro Poroşenko este sfătuit de vest-europeni, în chiar ziua inaugurării sale, să aibă relaţii bune cu Rusia, după ce este evident că alegerile prezidenţiale anticipate au avut loc tocmai ca rezultat al debarcării unui preşedinte pro-rus, în urma Revoluţiei Euro Maidanului, soldată cu aproape o sută de victime;  Ucraina a pierdut meciul la masa verde. Destinul ei istoric de zonă tampon, între Occident şi Rusia, tocmai a fost reconfirmat, cu cinism, de vest-europeni, care nu au niciun interes să-şi deterioreze relaţiile economice cu partenerii de pe piaţa rusească, tocmai când mergeau mai bine ca oricând. La urma urmei, de ce ar face-o?; Statele Unite vor încerca să aducă Ucraina cel puţin în NATO, dacă drumul Kievului spre Uniunea Europeană este un labirint fără ieşire. Propunerea americană se va lovi însă, din nou, de refuzul vest-european, la fel ca la Summitul de la Bucureşti, în 2008. Mai poate schimba America verdictul greu al europenilor faţă de Ucraina? Unii sugerează că da, precum Steven Pifer în altminteri excelenta analiză „Ukraine, Russia and the U.S. Policy Response”[3]. Personal, mă tem că nu. În fond, America are la această oră de oferit doar F-16 la mâna a doua (prin intermediari europeni, oricum foarte scumpe pentru economiile mici), ceva radare, câţiva interceptori anti-rachetă netestaţi, 600 de militari relocaţi din bazele vestice (Polonia cerea 10000!) şi mai ales exploatări de gaze de şist din belşug, dar nu plăteşte nimănui facturile, nu creează locuri de muncă, nu face investiţii masive în regiune, cu impact economic şi social major, iar cu cei un miliard de dolari anunţaţi de Obama la Varşovia, pentru infrastructură militară, nu se poate nicidecum concepe un al doilea Plan Marshall, pentru securizarea Estului Europei. „Too little, too late” cum s-ar spune în concluzie, referitor la mandatele lui Barack Obama. Poate viitoarea administraţie republicană să facă mai mult în Europa?;  Avansul partidelor eurofobe, radicale, naţionaliste şi populiste din aproape întreaga Europă de vest „obligă” (din raţiuni electorale interne) guvernele acestor ţări să renunţe la politica porţilor deschise şi la discursul pro-integraţionist în legătură cu republicile ex-sovietice din Parteneriatul Estic; Republica Moldova ar trebui să înveţe ceva din lecţia dură a Ucrainei şi să privească mult mai serios, mai lucid şi mai rapid spre soluţia unificării cu România, după recunoaşterea inevitabilă a independenţei Transnistriei, practic ultima poartă spre Uniunea Europeană, disponibilă pentru Chişinău şi pentru ideea reîntregirii naţiunii române. Altminteri, declaraţia derutantă a premierului Leancă legată de posibilitatea de a rămâne activi şi în Comunitatea Statelor Independente[4], după semnarea Acordului de Asociere, respectiv aderarea la Spaţiul Economic Liber European, având în continuare relaţii economice speciale cu Rusia în cadrul C.S.I., nu poate fi înţeleasă decât ca recunoaşterea drumului politic închis spre Bruxelles. (sursa hotnews)