Zona euro ramane va ramane un pol de incertitudine din punct de vedere macroeconomic si in 2013, potrivit analistilor, in contextul in care cresterea economica nu va depasi 0,5%, iar cererea externa va fi slaba.

Ca urmare, Romania va fi vulnerabila avand in vedere ca Uniunea Europeana este principalul partener economic. Cererea externa redusa va avea impact asupra mecanismului exporturi. investitii in industrie (motorul economiei in Romania), precizeaza analistul Broker Cluj Andrei Radulescu.

Rozalia Pal, economistul sef al Garanti Bank, avertizeaza ca securitatea financiara a zonei euro este un alt risc care trebuie luat in calcul.

"Acoperirea nevoilor de finantare a tarilor problematice din zona euro care sunt cazuri inca nerezolvate si care ar putea afecta si finantarea noastra externa",

PENTRU A DISTRUGE DEFINITIV ECONOMIA ROMANIEI, in sedinta din 7 ianuarie 2013, Consiliul de administratie al Bancii Nationale a Romaniei a hotarat sa mentina rata dobanzii de politica monetara la nivelul de 5,25 la suta pe an, se arata intr-un comunicat emis luni de BNR. De asemenea, CA al BNR a mai decis gestionarea adecvata a lichiditatii din sistemul bancar si mentinerea nivelurilor actuale ale ratelor rezervelor minime obligatorii aplicabile pasivelor in lei si in valuta ale institutiilor de credit. Decizia nu este o surpriza, fiind asteptata de jucatorii din piata.
"BNR va monitoriza atent evolutiile interne si ale mediului economic international, astfel incat, prin utilizarea adecvata a instrumentelor de care dispune, sa asigure realizarea si mentinerea stabilitatii preturilor pe termen mediu si a stabilitatii financiare", mai precizeaza comunicatul BNRTeoretic, dobanzile practicate de bancile comerciale ar trebui sa fie mai mari cu 1, 2, sau 3 trei procente decat rata dobanzii de politica monetara stabilita de Banca Nationala. Desi banca centrala poate controla ratele dobanzilor pe termen scurt, economia reala este influentata cu precadere de ratele dobanzilor pe termen mediu si lung practicate de bancile comerciale. Nivelul acestora din urma depinde de cel al ratei dobanzii de politica monetara, dar si de asteptarile privind inflatia, perspectivele privind cresterea economica etc.
In general, dobanzi mai reduse stimuleaza investitiile si consumul in defavoarea economisirii, in timp ce dobanzi mai ridicate stimuleaza economisirea, inhiband pe termen scurt consumul si investitiile. Astfel este influentata cererea agregata din economie. Oferta agregata are o capacitate de ajustare la nivelul cererii agregate limitata la un orizont scurt de timp. Pe termen lung, oferta depinde in principal de dinamica factorilor fundamentali precum capacitatile de productie, forta de munca si gradul de inzestrare tehnologica si prin urmare se ajusteaza mai lent si pe termen mai indelungat, neputand fi influentata prin intermediul politicii monetare. In aceste conditii, pe termen scurt/mediu, politica monetara poate afecta numai decalajul dintre nivelul efectiv al activitatii economice si cel sustenabil pe termen lung.
Dintre canalele de transmisie a politicii monetare, cele mai importante sunt: canalul ratelor dobanzilor practicate de institutiile financiare; canalul creditului; canalul cursului de schimb; canalul efectelor de avutie si bilant; canalul anticipatiilor agentilor economici privind inflatia.(sursa hotnews)

Economia românească nu s-a adaptat încă la nevoile pieţei locale.
Politica guvernamentală trebuie să-şi focalizeze preocupările de a acoperi nevoile interne cu oferte interne. În primul rând, în sectorul agro-alimentar nu avem nicio justificare pentru deficitul de 1 până la 2 miliarde euro pe care-l înregistrăm. Nu putem produce bumbac, măsline, portocale, dar să importăm mărar, pătrunjel, produse de seră este ruşinos, anti economic, anti naţional, nu avem nicio scuză. Fondurile europene ar trebui să stimuleze producţia unor astfel de produse.
Apelul meu pentru guvernanţi este să aibă, între priorităţi, atât creşterea volumului de export, dar mai ales reducerea importurilor.
Reporter: Care sunt factorii care au stat la baza rezultatelor înregis-trate în sectorul exporturilor?
Mihai Ionescu: După ce timp de doi ani exportul româ-nesc a fost campionul Europei, refăcând cel mai rapid pierderile din peri-oada de criză, s-a ajuns la o limită a capacităţii de export. Nu înseamnă că doar atât poate exporta România - în jur de 45 miliarde euro. Trebuie avut în vedere că în 2012 ne-am fi putut clasa cu un volum mai mare de export, atingând chiar ţinta de 50 miliarde euro, dacă nu s-ar fi întâmplat câteva lucruri semnificative. Retragerea companiei "Nokia" a însemnat 1,5 miliarde euro mai puţin la export, "Ford" nu a venit cu ceea ce speram cu toţii - un volum de producţie de circa 600.000 de unităţi (probabil vor realiza doar jumătate din acest volum). Erau anunţate şi alte capacităţi de producţie care aveau destinaţie cu prioritate exportul şi care au fost amânate. Toate acestea s-au întâmplat nu din vina politicului sau a Guvernului, sunt lucruri care se petrec la nivel global şi care ţin de politica societăţilor multinaţionale, care au constatat că piaţa nu acceptă o ofertă mai mare de mărfuri şi şi-au amânat proiectele.
Un alt factor care a contribuit la evoluţia exporturilor îl constituie rezultatele producţiei agricole. Dacă în 2011 agricultura a reuşit să aibă un aport substanţial în balanţa de comerţ exterior, în 2012 exporturile au fost trase în jos de sectorul agricol.
Dacă nu se înregistra un plus din partea celor care au rămas pe piaţă şi care fac export, aceste tipuri de gă-uri negre ar fi condus la o scădere a exporturilor.
Pe de o parte, este meritoriu că nu s-a diminuat exportul şi că există chiar posibilitatea să avem o creştere de peste 1 miliard de euro faţă de 2011.
Pe de altă parte, anul 2012 a fost cel mai nefavorabil din ultimul deceniu, excluzând anul de criză 2009 când a fost înregistrată o reducere masivă a exporturilor, cu 4 miliarde euro. Spun "cel mai nefavorabil an din ultimul deceniu" întrucât de-a lungul acestei perioade exporturile au înregis-trat, de regulă, creşteri anuale măsurate cu două cifre. În 2012, însă, pentru prima

Experţii AIE arată că între 2017 şi 2020 Statele Unite vor deveni primul producător mondial de petrol, depăşind Arabia Saudită. Pentru gaz, evoluţia va fi mai rapidă şi vor devansa Rusia încă din 2015. Potrivit unui raport anual al World Energy Outlook, prezentat în noiembie, SUA vor fi capabile în 2030 să asigure consumul intern de carburanţi şi să devină un exportator net de petrol, „redesenând harta" energetică mondială. Lansată în urmă cu decenii, exploatarea gazelor de şist a explodat în SUA în mijlocul anilor 2000, ţara situându-se pe locul doi cu cele mai mari resurse ale planetei - 25.000 miliarde metri cubi tehnic exploatabili.

Din Dakota de Nord până în Texas, din California până în Pennsylvania, ţara s-a acoperit de foraje, gazele de şist urmând ca în zece ani să pună capăt în primul rând importurilor americane de petrol din Orientul Mijlociu. Una din marile întrebări este dacă China va putea exploata propriile rezerve de gaz de şist, caz în care Beijingul se va putea alătura marilor producători, modificând datele geostrategice.

Spre deosebire de vecinul american, în Canada exploatarea de şist este embrionară. Nu există reglementări federale, dar această exploatare este respinsă de populaţie. Mexicul deţine locul patru al celor mai vaste resurse mondiale, după China, SUA şi Argentina. Până acum neexploatat din motive economice, acest gaz interesează guvernul, care vrea relansarea producţiei de hidrocarburi.

În Europa nu există nici o politică generală privind gazul de şist, iar Parlamentul European refuză să îl interzică. Franţa deţine cele mai importante rezerve de pe continent, însă în iulie 2011 a votat o lege care interzice principala tehnică de exploatare, fracturarea hidraulică. În Polonia, urmare a estimărilor optimiste ale EIA, au fost efectuate peste 30 de foraje, dar rezervele au fost reevaluate negativ, gigantul ExxonMobil anunţând retragerea. Ungaria, România şi Bulgaria deţin împreună tot atâtea zăcăminte ca Polonia (540 miliarde de metri cubi). În Germania, guvernul a suspendat cercetările în aşteptarea concluziilor unui grup de lucru.

Preţul mediu al petrolului Brent a urcat în acest an la 111,5 dolari pe baril, de la 110,9 dolari pe baril în 2011, când a fost stabilit recordul anterior. Referinţa a închis la cel puţin 100 dolari pe baril în aproape toate şedinţele de tranzacţionare din acest an, cu excepţia câtorva zile în timpul verii.

În luna ianuarie, ministrul saudit al petrolului, Ali Naimi, a declarat că Arabia Saudită, cel mai mare producător de ţiţei din lume, vrea să menţină preţurile peste 100 de dolari pe parcursul întregului an.

Preţurile record şi creşterea producţiei OPEC la începutul anului a asigurat venituri istorice pentru producătorii din cadrul organizaţiei, de 1.052 miliarde dolari în termeni nominali, în urcare cu 2,5% faţă de 2011, potrivit Energy Information Administration, agenţia de statistică din cadrul Departamentului american pentru Energie. Acum 10 ani, veniturile anuale ale OPEC nu depăşeau 200 miliarde de dolari.

Veniturile uriaşe au fost însă distribuite inegal în interiorul cartelului. Iranului i-a revenit o parte mult mai redusă din câştig din cauza sancţiunilor economice impuse de Statele Unite şi aliaţii din Europa de Vest, în urma cărora producţia de petrol a ţării a scăzut la minimul ultimilor 32 de ani. În primele 11 luni, Iranul a încasat 6,5% din veniturile totale nete ale OPEC, faţă de 9-10% în deceniul trecut.

Criza din Iran a ajutat Arabia Saudită, Irakul, Kuweitul şi Emiratele Arabe Unite să vândă mai mult petrol. Libia a reuşit de asemenea să revină la normal în privinţa exporturilor de petrol, după războiul civil de anul trecut.

Fondul Monetar Internaţional estimează că Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite au nevoie ca preţul petrolului să se menţină peste pragul de 80 dolari pe baril pentru a-şi putea finanţa bugetele. Acum 10 ani, aceste state îşi puteau asigura cheltuielile cu preţuri de numai.

Ca urmare a scăderii cotaţiilor la petrol şi produse petroliere Gazprom intenţionează să scadă preţul cu care vinde gaze în Europa. Teoretic, acest lucru ar fi benefic pentru România având în vedere că aproximativ un sfert din necesarul de gaze al României este asigurat de ruşi. În practică, însă, gazul se scumpeşte cu 8% anul acesta, prin decizie a Autorităţii de Reglementare în Energie pentru că România trebuie să liberalizeze treptat piaţa de gaze până la momentul în care preţul gazului intern va converge către cel de import. În momentul de faţă, Romgaz vinde gazul pentru populaţie la un preţ situat între 130 şi 150 de dolari în timp ce Gazprom ne cere un preţ de circa 430 de dolari pe mia de metri cubi, care urmează să scadă până la circa 370 de dolari pe mia de metri cubi.
Preşedintele ANRE este categoric: Nu vor exista ieftiniri timp de mulţi ani de acum înainte. Cel puţin până în 2017 când, conform angajamentelor asumate în faţa UE şi FMI, trebuie să se finalizeze deschiderea totală a pieţei.
“Până acum preţul gazului a fost ţinut politic jos. Profitul pe care-l face Romgaz provine de la vânzarea gazului către marii consumatori industriali, nu către populaţie. Dacă ar rămâne doar cu ceea ce vinde către populaţie, Romgaz ar face pierderi. Preţul gazului din intern trebuie să crească. Chiar dacă, prin absurd, Gazprom ar ieftini gazele cu 50%, preţul gazului la populaţie tot ar urca pentru că asta presupune liberalizarea pieţei”, a explicat Nicolae Havrileţ, preşedintele ANRE.
În completare, Havrileţ a mai precizat că este firesc ca un bun naţional să se vândă la un preţ cât mai mare pentru că „banii se întorc în PIB”. Mai mulţi bani pe gaz înseamnă mai mulţi pentru investiţii”, afirmă oficialul citat.
România are ca termn 2017 pentru liberalizarea completă a pieţei de gaze. Până atunci vor fi scumpiri graduale pentru populaţie şi altele mai severe pentru consumatorii industriali.

Totuşi, şi Bulgaria urmează un calendar propriu de liberalizare a pieţei însă acest lucru nu a împiedicat guvernul bulgar să decidă o ieftinire de 10% a gazului de la 1 ianuarie.

Ţara noastră are un consum intern de circa 12-13 miliarde de metri cubi de gaze din care 3 miliarde provin de la ruşi. Gazprom este, practic, singurul furnizor extern de gaz pentru România. Prin conducta Arad-Szeged vin anumite cantităţi de gaze din Ungaria însă foarte mici.