Spre deosebire de dolar, euro nu este o monedă care inspiră încredere în mod
deosebit acelora care nu sunt obligați să o folosească. Aceasta ține de aspectul
„incomplet” al monedei unice care nu se poate baza decât pe o politică unitară.
Este firesc ca populațiile din țările europene să fie reticente să iasă din zona
monedei unice. La apogeul crizei din 2015, grecii (al căror guvern, s-a
descoperit atunci, nu o doreau și nu o pregătiseră) au fost amenințați că vor fi
excluși din Zona Euro, după ce pierduseră o mare parte din venituri, din slujbe
și din prosperitate. Concret, vreme de mai multe zile, ei nu au mai putut să-și
retragă liber banii din bancomate să au aibă acces la conturile lor. Această
situația s-a mai produs și în Cipru în 2013, și în Argentina în 2001. Chiar
dacă încerci să liniștești populația explicând că revenirea la o monedă
națională nu este decât o chestiune tehnică, a schimba moneda este înseamnă a
asuma riscuri care se fac simțite mai rapid decât beneficiile. Față de acest
sentiment, discursurile liniștitoare ale economiștilor sunt, din păcate,
neputincioase. Ne putem chiar imagina că UE poate dispărea, însă euro să
reziste. S-a mai văzut asta în istorie: monedele pot supraviețui secole după
dispariția imperiilor care le-au emis.
De
asemenea, există astăzi țări mici care nu au monedă națională și care folosesc o
deviză străină, cum ar fi Ecuadorul, a cărui monedă națională este dolarul
american, sau Muntenegru, ca folosește euro. Se poate deci imagina că, deși
euro nu este o monedă care să inspire încredere, ea poate continua să fie
utilizată în mod tranzitoriu într-un stat care a ieșit juridic din UE.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu