Rafinarea, ca și alte ramuri din industria comunistă, s-a bazat, înainte de 1989, pe un model economic neviabil. Prea multe, prea costisitoare, depinzând masiv de import și depășind cu mult nevoile reale, rafinăriile românești au intrat în declin, după Revoluție. Detaliem astăzi istoria celor două mari privatizări din industria de rafinare: Petrom și Petromidia. Capacitatea totală a celor 10 rafinării, câte aveam în 1989, depășea cu mult nevoile de consum industrial și domestic, dar și producția totală de țiței a României. Asta însemna, în fapt, că mai mult de jumătate din capacitatea de rafinare producea pentru export pe baza țițeiului importat.
Dar accesul la țițeiul de import a fost limitat, pe de-o parte, pentru că s-a renunțat la trocurile cu țările din sistemul comunist-nealiniat, pre cum Iranul, dar și din cauza necesității de a folosi valută, adică monede cu acceptare largă și cu putere de cumpărare stabilă, precum dolarul american. În fața acestui eșec de gestiune și în lipsa vizibilă de restructurare, guvernele postdecembriste au fost presate de FMI și Banca Mondială să închidă sau să privatizeze capacitățile neeficiente.
Ca idee principală de restructurare a fost propusă, succesiv, o integrare într- o societate națională a producției de țiței a doar două rafinării care să servească suficient piața internă, plus toată rețeaua de benzinării și cea mai mare parte a depozitelor. Celelalte rafinării urmau să fie închise sau privatizate către cei care doreau să își asume riscul de a cumpăra active de dimensiune prea mică și depășite tehnologic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu