Media internaţională se străduie din răsputeri să ne facă prizonierii iluziei că ceva de importanţă globală se întîmplă zilele acestea: "Marea întîlnire Putin-Trump". Epocală, piramidală, decisivă... ce mai... supercalifragilisticexpialidocious. În realitate, o simplă făcătură... e adevărat, cu dichis. Mai întîi, de unde vine dichisul? Păi, să vedem! Poate mai puţin aşteptat, prima sursă este chiar locul ales: Helsinki! De ce nu Washington? Să nu spună cineva că nu se putea. Bush l-a găzduit pe Putin la ranch-ul personal din Texas... de ce nu ar fi venit acelaşi Putin la Washington, într-o "vizită de lucru", ori chiar oficială (cu covor roşu), pentru Trump, un preşedinte mult mai îngăduitor cu "micile" năravuri kaghebiste ale marelui Putin, decît s-a arătat vreodată Bush. De ce nu la Moscova? Trump tot era în Europa, a mai fost pe acolo... s-a simţit bine... ba chiar a fost sedus... de... farmecul locului. De ce nu la Lochnagar, în Scoţia, unde s-a retras strategic acelaşi preşedinte al Statelor Unite, asaltat de manifestaţiile anti-Trump de la Londra, se găsea şi ceva whisky de cea mai bună calitate, ori la Bruxelles, ori undeva pe un vaporaş, ori pe un portavion, prin Mediterană, aşa... pe lîngă Malta şi seducătoarele, plinele de miez amintiri ale relaţiilor dintre URSS (epoca de aur a lui Putin!) şi Statele Unite? Ei bine, nu! La Helsinki! Mai era un simbol de dărîmat şi ceva mă face să cred că propunerea a venit nu de la Trump, care nu ştie despre Europa decît că este dincolo de Atlantic, ci de la bunul său amic Putin.  Helsinki este locul de unde a pornit "coşmarul lui Putin", cel mai important proces politico-diplomatic, multilateral, din epoca post-belică, unul care a adus la aceeaşi masă de negociere Statele Unite, URSS şi aproape toate ţările Europei, inclusiv Vaticanul! Aici, în 1977, a prins rădăcină deznodămîntul din 1989: sfîrşitul războiului rece, căderea zidului Berlinului, retragerea trupelor URSS din Germania, dizolvarea Tratatului de la Varşovia şi în cele din urmă dispariţia juridică a Uniunii Sovietice, apariţia Rusiei ca stat succesor şi independenţa altor 15 state din fostul "coridor sanitar" al URSS. Peste această istorie, legată de Helsinki, s-a aşternut deja uitarea, iar organizaţia moştenitoare, OSCE, este în cel mai bun caz ridicolă în totala ei irelevanţă şi incapacitate de a mai influenţa astăzi mişcările politice ale marilor actori, Rusia şi Statele Unite. Simbolul, însă, trebuia acoperit definitiv, îngropat sub drapajul noilor realităţi şi ale raporturilor de forţe din lume, care au permis Rusiei să schimbe locul învinsului, cu cel al unui semi-învingător care dictează, dacă nu toate, multe dintre regulile jocului de putere în noua lume care s-a născut. Multilateralul a murit - trăiască bilateralul (Rusia-SUA); orizontul păcii eterne s-a dizolvat, trăiască gestiunea mutuală a multirăzboaielor de calibre şi forme atît de diferite care se desfăşoară pe mai toată suprafaţa globului şi nu în ultimul loc, tocmai în Europa!!! Visul egalităţii diplomatice în probleme cruciale ale lumii, dintre "cei mari" şi "cei mici", a fost definitiv îngropat - trăiască condominionul sau marele triunghi geo-politic; ridicarea Germaniei şi a Europei s-au încheiat, trăiască băgarea lor cu capul la fund, cît mai adînc!!! Asta înseamnă întîlnirea Trump-Putin la Helsinki!!!  De ce o făcătură? Primul motiv este chiar lipsa agendei! Ce discută şi sub imperiul căror forme de angajament se află cei doi interlocutori? Putin poate să îşi ia ce mandat doreşte el, ante şi post-factum! Nu trebuie să anunţe nimic; oricum nu pe noi... ăştia... muritorii de rînd. Omul face ce vrea şi nu trebuie să dea socoteală nimănui, de nimic. Trump, nu prea! Cutumele democratice ale diplomaţiei la nivel înalt, în America, cer ca Preşedintele să formuleze şi să anunţe agenda cu care intră în asemenea convorbiri/negocieri. Trump nu a făcut-o! O să spună cineva că are omul o agendă, dar este secretă! Ce, la Malta ne-a spus Bush senior ce o să dis­cute cu Gorbaciov? Nu ne-a spus! Această "mirifică" agendă secretă, însă, nu prea are din ce să se constituie. Absolut toate problemele care pot fi inventate şi aduse în discuţie între SUA şi Rusia puteau fi şi se cereau anunţate public: de la arme nucleare, la situaţia şi acţiunile în regiuni de conflict, Siria, Ucraina, pînă la relaţiile cu Europa şi cu terţi. În realitate, Trump nu are nimic de discutat cu Putin, care să intre în sfera relaţiilor politico-diplomatice dintre cele două ţări şi care să fie ţinut sub obrocul unui mare secret!  Bun, dacă agendă nema, ce mai chichirez gîlceava? Cel de-al doilea motiv care ar putea susţine "marea întîlnire" de la Helsinki este dorinţa fierbinte a lui Trump de a "reseta" relaţiile cu Rusia, nu de alta, dar este o ocazie minunată să arate că el poate şi reuşeşte acolo unde neputinciosul şi netrebnicul Obama a dat chix! Să reseteze, să reseteze... dar ce poate însemna asta? Va declara Trump la Washington, sub pînza unor măreţe focuri de artificii, deschiderea erei "Marii Prietenii a Statelor Unite cu Rusia"?? De făcut, ar putea să o facă... doar că nu o să fie nimeni prin preajmă să îl asculte. Despre democraţi nu mai este cazul să vă spun ce e la gura lor, iar republicanii din Congres sunt obligaţi să reacţioneze, deloc favorabil, la declaraţiile Preşedintelui, date anterior întîlnirii cu Putin, în care a susţinut sus şi tare că de vină pentru degradarea relaţiilor SUA cu Rusia sunt investigaţiile privind implicarea Rusiei în alegerile prezidenţiale, declanşate de instituţii cum ar fi Departamentul Justiţiei şi, res­pectiv, Congresul SUA!! Cuvîntul trădare a fost pronunţat deja la Washing­ton, iar de data aceasta nu de inamicii înrăiţi ai Preşedintelui Trump, ci de diplomaţi, oameni politici, membri cu greutate ai Partidului Republican.   Dacă de resetat relaţiile cu Rusia, nu prea are cum să le reseteze, atunci, ce mai rămîne? De ce se întîlneşte Trump cu Putin?  Nu rămîn decît două posibilităţi: prima, omul nu are ceva mai bun de făcut şi, în derapajele comportamentale de tip paranoid, care se succed tot mai des, crede sincer că e predestinat să schimbe lumea după capul lui; a doua, fript de la spate de focul tot mai arzător al investigaţiilor oficiale privind implicarea Rusiei în distorsionarea alegerilor prezidenţiale care l-au dus pe Trump la Casa Albă, are disperată nevoie de ajutor, iar singurul loc de unde ar mai putea veni ajutor este cel de unde i-a venit şi prima dată, în braţele lui Putin. Cam asta-i tot ceea ce se alege de pe urma "Întîlnirii la nivel înalt" de la Helsinki! O făcătură. sursa bursa.ro

COMISIA DE LA VENEŢIA INFIRMĂ ABSURDA JUDECATĂ A CCR

Mălai mare, Iohannis, a dat cu piciorul norocului

BURSA 16.07.2018 citeşte aici articolul complet

Raportul preliminar al Comisiei de la Veneţia a furnizat publicului, începând de vineri, dovada textuală a faptului că efectul de îndobitocire al politicii asupra creierului este atât de puternic, încât, atunci când apare Liviu Dragnea la televizor, vizionarea trebuie să fie interzisă, indiferent de vârstă, tuturor ateilor şi celor cu moralitate încă incertă, pentru că reacţia normală la ceea ce spune este să te cruceşti şi să murmuri "Doamne, iartă-mă!", ceea ce ateii nu pot face, iar ceilalţi s-ar putea să-l crea­dă şi să-i propage ideile, cum a făcut-o preşedintele Republicii Klaus Iohannis, când a revocat-o pe Codruţa Kovesi.      Comisia de la Veneţia susţine că rolul preşedintelui şi al Consiliului Superior al Magistraturii ar trebui păstrat în procesul de numire şi de revocare al procurorilor şefi.      Cu alte cuvinte, Comisia de la Veneţia nu dă nici o ceapă degerată pe cele 75 de pagini prin care Curtea Constituţională a României şi-a motivat decizia absurdă că preşedintele Republicii îi este subordonat minis­trului justiţiei.      Nici eu n-am dat.      Dar mie mi s-a replicat că nu am studii constituţionale şi nu-s expert în subiect.      Expert în subiect este Tudorel Toader.      Ei bine, Raportul Comisiei de la Veneţia dovedeşte că nu trebuie să fii expert, ci doar normal, adică să nu fi fost iradiat cu Antena 3.      Tudorel Toader a fost expus într-atât de grav, încât din şef de promoţie a ajuns ştergătorul de picioare al lui Liviu Dragnea, iar urmele aceluia pe ştergător au stat la baza motivării Curţii Constituţionale - scuze!, mă puteţi urmări? - adică, Tudorel Toader şi-a folosit expertiza să facă o clovnerie jenantă din punct de vedere juridic, (dar dorită fierbinte politic), o clovnerie preluată cu aer de seriozitate de experţii PSD ai Curţii Constituţionale, care şi-au bătut joc de Constituţie şi i-au dictat preşedintelui Republicii să se subordoneze scamatorului Tudorel Toader şi să revoce pe procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, că aşa vrea clovnul.      Iar preşedintele Republicii s-a supus clovnului.      Sinonimele la îndobitocire sunt: idiotizare, tâmpire, cretinizare, prostire şi ceea ce este cel mai grav, abrutizare, însemnând coborâre în lanţul trofic până la clasa bipezilor fără pene şi se ştie, încă din bancul cu miliţianul în faţa acvariului, că există tendinţa ca animalele inferioare să le imite pe cele superioare, astfel că dacă Dragnea îl ameninţă pe Iohannis că-l suspendă şi că-i ia casele cu legea ilicitului, atunci Iohannis va face ca peştele, căscând gura fără să scoată vreun sunet, ci doar ca să înghită apă.      Preşedintelui Republicii nu-i poţi spune idiot şi nici tâmpit, prost, cretin, ci, ca să fie păstrată eleganţa, poate, doar abrutizat, încet la minte, adică un pic retardat, dar mai ales, foarte laş.      Un mălai mare laş.      Cred că în şcoală toată lumea îi dădea şuturi în fund.      După ce-i dai un şut în fund lui Iohannis, nu trebuie să fugi, pentru că reacţia vine după 32 de zile.      Atât a durat de la hotărârea Curţii Constituţionale că procurorul şef DNA trebuie revocat (care nu-i altceva decât un şut în fund la Iohannis) şi până când el a revocat procurorul.      Adică nu a dat un şut înapoi, ci numai a dat semn că l-a simţit pe cel primit.      Lumea s-a întrebat, ce să facă pre­şedintele Republicii în această dilemă?      Că, dacă nu o revocă pe Kovesi, atunci nu respectă ordinea constituţională, statul de drept şi democraţia, iar dacă o revocă, ah!, da, ce se întâmplă dacă o revocă?      La întrebarea asta răspunsul nu mai este atât de simplu, încât să fie citită o lege cu literele ucise de clovnii Constituţiei, ci răspunsul ţine de bunul simţ, de onestitate şi setea de adevăr şi dreptate, iar pentru credincioşi, ţine de Porunci.      Pe toate astea, preşedintele Republicii Klaus Iohannis le-a călcat în picioare când s-a supus Curţii Constituţionale.      Şi când s-a supus Curţii Constituţionale, i s-a supus lui Tudorel Toader.      Iar Tudorel Toader este preşul lui Liviu Dragnea.      De acum încolo, Dragnea îi face ce vrea el.      Bine că Iohannis şi-a anunţat candidatura la Preşedinţie...  FLORIAN GOLDSTEIN        NOTĂ      Cum a aşteptat 32 de zile, Klaus Iohannis putea să mai aştepte încă cinci zile, ca să primească Raportul preliminar al Comisiei de la Veneţia.      Odată ce ar fi primit seria de recomandări din Raport (menţinerea rolului preşedintelui şi al CSM în numirea/revocarea procurorilor de rang înalt; renunţarea la schema de pensionare anticipată a procurorilor; eliminarea sau redefinirea prevederilor care le permit procurorilor şefi să invalideze, ca neîntemeiate, soluţiile procurorilor), indecizia lui în privinţa revocării procurorului şef DNA nu ar mai fi putut fi invocată drept încălcare a ordinii constituţionale, căci decizia CCR ar fi căpătat un aer de relativitate.      Ce şansă a avut Iohannis!      A intrat într-o situaţie în care a avut norocul să devină erou naţional, s-ar fi urcat pe umerii laţi ai Codruţei Kovesi şi ar fi beneficiat de tot capitalul ei de popularitate.      Iohannis a dat cu piciorul norocului, cu doar cinci zile înainte.      S-a speriat de Dragnea.      Politician.      Laş.      Întârziat.      Jenant.      Mălai mare.

Potrivit Guvernatorului BNR, stimulii fiscali nu pot continua la infinit, pentru că "mai devreme sau mai târziu" corelaţiile între salarii şi productivitate, între cât încasezi şi cât cheltui "lovesc cu putere de foc".   "Stimulii fiscali şi salariile nu pot să continue la infinit. Corelaţiile astea între salarii, productivitate, între cât încasezi şi cât cheltui, mai devreme sau mai târziu lovesc cu putere de foc. Nu poţi să le neglijezi. Nu le corectezi din timp, le corectează piaţa, economia, într-o manieră sau alta. Atunci întrebarea este: când îşi epuizează puterea de acţiune aceşti stimuli, ce punem în loc? România va creşte inerţial ca potenţial, dar de regulă înţelept este să te gândeşti care este motorul cu care înlocuieşti stimularea creşterii economice. Acest motor ne poate aduce creditarea şi la 40% din PIB, o tracţiune extraordinară pe care poate să o ofere, bineînţeles în mod echilibrat, sustenabil şi sănătos. Aş aminti un al doilea factor indicator care vizează vulnerabilităţi structurale şi care limitează accesul firmelor la finanţarea bancară. În anul 2016, ultimul an pentru care sunt disponibile informaţii bilanţiere centralizate, o treime dintre firmele din România au raportat pierderi. Jumătate dintre acestea, pentru al treilea an consecutiv, deci nu e vorba de chestiuni întâmplătoare şi nu e vorba de perioada de criză. În plus, 44% dintre companii aveau un nivel al capitalizării sub cel prevăzut de lege. În medie, firmele care au înregistrat pierderi au reprezentat între 40 şi 50% din numărul companiilor active, iar ponderea firmelor cu nivel al capitalizării sub limita reglementată a depăşit 40%. Creditul acordat de instituţiile financiare autohtone reprezintă o sursă de finanţare prea puţin importantă pentru companiile locale, sub 9% din bilanţul agregat, la mare distanţă de creditul comercial, situat pe primul loc cu 19%. Parte din creditul comercial e aproape sălbatic, adică nu plăteşti furnizorii şi obţii un credit nesănătos", a menţionat Mugur Isărescu.